Tot timpul aud replici de genul : "de ce sa ne mai intrebam daca oamenii sunt tristi?" sau "ce mai conteaza acum sa discuti despre viata?".
Si la un moment dat chiar te gandesti ce dracu rost are sa te mai intrebi ce te asteapta in viitor sau de ce trebuie sa ai sentimente.
Dar cum am putea face asta daca suntem oameni? Ne punem intrebari care se repeta in capul nostru la infinit. Spunem mereu unei alte persoane sa nu fie trista dar noi ne inecam in propria noastra suferinta. Ne mascam tot ce simtim doar pentru a evita sa raspundem la niste intrebari care par fara rost dar se repeta constant si intr-un mod foarte enervant. Pare fara rost nu? Orice revolta care vine din partea noastra pare fara rost pentru ca oricum nu putem schimba nimic nu?
Dar cum am putea sa nu ne revoltam...pana la urma tot aici traim, nu suntem singuri si nu avem cum sa fim impartiali...din pacate...
"Poate ca undeva, departe, pe tacute, toate s-au pierdut deja. Sau cel putin exista undeva un loc unde toate se pot topi, amestecandu-se. Ne traim viata tragand usor spre noi firele subtiri ce ne leaga de toate si descoperim ce a disparut intre timp. Am inchis ochii si am incercat sa-mi amintesc cat mai multe lucruri frumoase. Am vrut sa m-i le apropii, sa le prind in palma, desi stiam ca n-or sa dureze mai mult de o clipa[...]
Asa ne ducem noi viata mai departe. Oricat de profunda e pierderea pe care o suferim, oricat de important e lucrul care n-i se interzice, chiar daca suntem complet schimbati si nu ne-a mai ramas decat stratul fin de piele din exterior, reusim sa ne ducem viata mai departe in tacere. Ne apropiem tot mai mult de sfarsitul timpului care ne-a fost daruit si-l vedem cum ramane in urma noastra. Repetam uneori cu indemanare gesturile cotidiene. Cand ma gandesc la asta, imi simt sufletul pustiit."
