Cineva se tine scai dupa mine, iar eu nu suport asta. Este o faptura cu doua fete, nota ei de varf fiind viclenia. Isi zice Ironie, nu prea stiu cum m-a gasit, probabil ca am chemat-o fara sa imi dau seama, dar ea nu vede ca eu nu imi doresc sa ii fiu prietena. Imi analiza planurile facute cu entuziasm ca mai tarziu, sa mi le distruga in cel mai subtil mod cu putinta, reusind sa isi faca prezenta la sfarsit, cand m-a dezarmat complet. Asta e dovada ei de iubire.
Nu prea imi dau seama daca relatia mea cu Nostalgia e una de prietenie sau doar ma folosesc de ea. Apelez la ea cand am nevoie, o caut in mod inconstient, ea vine fara sa puna intrebari, fara sa vorbeasca. Vine si pleaca. Mi-am creat eu singura legaturile acestea cu ele?
Lacrimi fierbinti pe obraji curgeau cu viteza mare si totusi incet..imi gadilau obrajii, iar eu stateam, iar un pian obsesiv imi rasuna in urechi, iar eu pluteam, iar ochii ma usturau, iar momentul cand aveam sa izbucnesc nu mai venea. Si am obosit. Am obosit inainte sa incep sa lupt.
Sunt multe punti catre el, unele mici, dar este una stabila, frumoasa, dar lunga... atat de lunga, incat nu pot trece de ea; cu fiecare pas care il faceam, ea se tot lungea. Oare se va rupe vreodata? Atat e limita.. oscilez..mi-e teama, nu ma pot intoarce. Tulburata...ca apa de sub punti. O privesc cu teama, parca mi-as dori sa ma inec in ea.. parca mi-as dori sa o cristalizez, dar cum? Nu am puterea sa o purific. Nu vreau sa rup puntile. Sper ca nu va face asta Ironia. Inca mai sper ca voi ajunge acolo..